În spatele deciziei terapeutice

Vreau să discutăm despre ceea ce stă în spatele unei recomandări de tratament.

– De ce? Doar nu vrei să mă înveți medicină, nu?

Pentru că altfel te vei îndoi de deciziile pe care le iau medicii. Pentru că încrederea în medici scade în mod continuu la scală globală. Poate această postare te va face să înțelegi mai mult și să ai mai multă încredere în recomandările doctorului.

Hai să vorbim pe un caz ipotetic, ca lucrurile să fie mai ușor de înțeles. Să zicem că avem o doamnă X, în vârstă de 40 de ani, pe care o diagnosticăm cu poliartrită reumatoidă. Pacienta are dureri insuportabile la nivelul articulațiilor mici ale mâinilor. Trebuie să alegem un tratament pentru ea. La ce ne gândim? Care e primul principiu al medicului?

În primul rând, să nu faci rău !

Dar cum definești răul? Mare atenție aici. În primul rând, ca să nu fac rău trebuie să mă gândesc pe termen lung. Dacă pacienta mea are 40 de ani și speranța medie de viață în România e pe la 75 de ani, înseamnă că eu trebuie să o ajut să ajungă cel puțin la această vârstă cu o stare de sănătate cât mai bună. Mai știu că, în sine, această boală crește rata de mortalitate cu de până la 3 ori față de o persoană sănătoasă. Poliartrita reumatoidă nu te omoară ea per se, dar crește riscul cardiovascular și cerebrovascular (altfel spus, îți îmbătrânește vasele de sânge, inclusiv cele din creier, astfel încât pacienții fac mai frecvent infarct la inimă sau paralizează datorită unui AVC), precum și riscul dezvoltării de cancere în general, cu predilecție pentru limfom. Și ar mai fi de menționat un aspect important: poliartrita reumatoidă nu se vindecă complet, o ai toată viața. Se poate să fie tratată atât de bine încât să zici că n-o mai ai, mai ales formele ușoare. Ba mai mult, poate fi atât de bine încât să nu mai trebuiască tratament direct pentru boală, ci doar pentru protejare, dar nici atunci nu poți spune că e vindecată. Nu poți să te culci pe o ureche.

Ca în primul rând să nu fac rău, trebuie să dau un medicament care să aibă bătaie lungă și să o protejeze pe doamna X cât mai bine și cât mai mult timp. Unul dintre cele mai bune tratamente de acest fel este cel cu metotrexat. Așa că hai ca în cazul nostru ipotetic să recomandăm acest tratament. Vorbeam însă de definiția răului. Metotrexatul poate avea efecte adverse, unele mai rele ca altele. Uneori dă stare generală de rău, cu grețuri în ziua administrării. Sau ”face rău la ficat” și trebuie să supraveghem prin analize de sânge acest efect advers. Și atunci nu ar putea zice pacienta noastră că am facut rău? Doar se simte rău. Este normal ca ea să definească răul prin ce simte ea. Dacă mai citește și prospectul medicamentului și vede că se folosește cel mai frecvent în cancere, se sperie de-a binelea și nu mai vrea să treacă pragul meu.

Cât de importantă e încrederea în medic aici? Avem și alte medicamente, desigur. Dar e un motiv pentru care acesta este în top, un motiv pentru care toate studiile de eficiență se compară cu el. Plus că și restul medicamentelor au efecte adverse, niciunul nu e lipsit de așa ceva. Sigur, dacă efectele adverse ale metotrexatului înclină balanța risc/beneficiu prea mult înspre risc, îl vom opri și încerca altceva. Dar trebuie să înțelegeți de ce medicii aleg acest ”rău mai mic”.

Hai să vedem următorul strat al poveștii noastre. Pacienta noastră se află în dureri. Iar metotrexatul din păcate intră în acțiune undeva pe la 6-8 săptămâni (se administrează doar o dată pe săptămână în cazul bolilor reumatologice). Nu pot să o las în dureri pe doamna X și să îi promit că se va simți mai bine peste vreo 2 luni. Trebuie să mai fac ceva. Să îi dau ceva pentru durere în această perioada. Dar ce? Care este medicamentul care va lua durerile severe din această boala (care nu se compară în intensitate cu durerile din ”reumatismul” bătrânilor), care va ajuta la oprirea bolii în general și care va face cel mai puțin rău pe termen lung? Prednisonul. Va lua durerile de la o zi la alta. Grozav. Dar când recomand acest tratament, eu am în cap efectele adverse pe termen lung. Știu că poate duce la creșterea tensiunii arteriale, că favorizează diabetul, că îngrașă, poate afecta stomacul și crește mult riscul de osteoporoză, plus altele pe care nu le mai enumăr. Și totuși e cel mai bun tratament în povestea noastră dacă îl dau cu atenție. Dacă îl dau cât mai puțin timp posibil (chiar mai puțin decât cele 6 săptămâni de intrare în acțiune a metrotrexatului dacă pot). Dacă protejez pacientul prin suplinire cu vitamina D, dacă protejez stomacul, dacă îi spun să nu mănânce sare ca să nu îi crească tensiunea și să aibă gijă la dulciuri pentru că chiar și fără ele, e mare riscul de a se îngrășa.

Prednisonul nu îl recomand doar simptomatic. Dacă pacienta mea bravează când aude de efectele adverse și zice ca mai bine rabdă fără, trebuie să îi explic că nu doar pentru durere dau. El are efect pe boală, o oprește. Și dacă ar fi medicamentul minune fără efecte adverse, l-aș administra toată viața într-o veselie pentru ca boala ar fi sub control sub el. Nu mi-aș mai bate capul cu metotrexat. Dar nu pot. Și atunci s-a mai adăugat un strat de complexitate gândirii mele terapeutice.

Ultimul strat ar fi de completare. Ziceam mai sus că boala în sine crește riscul cardiovascular, așa că va trebui să o urmăresc pe doamna X să nu facă tensiune, să nu aibă colesterolul mare, să aibă o viată activă (dacă îi opresc durerile, mă aștept să se miște din casă, să meargă la plimbări care îi vor proteja și inima și oasele), să completez tratamentul pe perioada în care dau prednison precum am zis mai sus: un medicament pentru stomac ca să nu facă gastrită, un calciu cu vitamina D, potasiu dacă am nevoie de o doză mare de prednison ca să previn pierderile și tot așa.

Dar care ar mai fi cel mai important aspect referitor la tratament, aspect pe care încă nu l-am abordat? Monitorizarea. Adică să mergi regulat la reumatolog, să vadă că totul e în regulă. Că boala e ținută sub control. Că tratamentul nu are efecte adverse care să pericliteze viața. Verificare minimă generală pentru depistarea din timp a problemelor cardiovasculare sau a cancerelor. Nimic din ce am spus mai sus nu are rost dacă pacienta noastră nu este verificată regulat. Mersul la control face parte din tratament.

Ar mai fi multe de zis. Dar cred că și atât e suficient pentru a înțelege cât de complexă e gândirea din spatele unei simple rețete. Sper că e destul încât să crească încrederea că medicii chiar sunt învățați să aleagă cel mai bun tratament pe termen lung.

Carismă sau competență? Despre limite în medicină

Știu un personaj cu o carismă și o prestanță foarte convingătoare. ”Las’ că îți zic eu exact ce e. Niciun semn de întrebare nu am.” Cu o radicalitate în vorbire care m-ar convinge și pe mine… dacă nu aș fi medic. Pentru că funcționează. Dacă mai e și bărbat nițel mai în vârstă (să aibă câteva fire albe de păr), gata, argumentul e făcut. Toate probleme sunt lămurite, pacientul e convins, capătă încredere în medic.

Vi se pare științific însă să asculți de medic doar pentru că vă convinge prin prestanță? Eu nu zic că nu are dreptate. Zic doar că mi se pare greșit să iei o decizie bazată pe impresia pe care ți-o lasă un medic și nu pe informațiile pe care le-ai primit.

Luați-mă pe mine: femeie tânără și mai am și față de copil. Pot să îmi bat gura o oră întreagă despre boală, tratament, ce ar trebui să facă și la ce să aibă grijă că nu conving pacientul la fel de bine. Mai ales când am învățat că trebuie să verifici totul, să sufli și în iaurt, că nu știi unde se ascunde o boală serioasă. Majoritatea bolnavilor nu au însă nevoie de argumente, au nevoie să aibă un șef în doctor care să le dea ordine, ei să le execute și gata, va fi bine.

M-a tulburat recent o astfel de experiență și de aceea simt nevoia să vorbesc despre asta. Pentru că medicul de care vorbesc și-a depășit nu mult, ci foarte mult competența. Dar e foarte convingător, pacienții îl caută gârlă și nu își pun problema că poate nu primesc cel mai bun tratament. În nici un caz cel de ultimă oră. Eram acolo pe post de învățăcel la un curs postuniversitar și nu neg, informația din curs a fost bună. Dar m-am îngrozit când am văzut pe lângă curs, cu ce nonșalanță dădea indicații ce țin de cu totul altă specialitate. La cât de mult am învățat pe specialitatea mea, la cât de departe am ajuns față de principiile de medicină generală învățate în facultate, în momentul când identific o boală care nu ține de reumatologie, mi se pare cea mai bună conduită să trimit pacientul la specialistul în acea ramură a medicinii. Nu să mă apuc eu să prescriu tratament bazat pe noțiunile generale de medicină învățate acum 4 ani, sau să citesc în 5 minute un protocol de tratament și să îl aplic fără să știu toate miile de noțiuni din spatele lui. Nu știe pacientul cât de mult se poate modifica protocolul de tratament în 4 ani, dar e de ajuns că eu știu.

Problema e că pacientul neștiutor tratează medicul într-o anumită măsură ca pe mecanic: dacă tot am venit la tine, te rog să rezolvi toate probleme pe care le găsești.

– Doamna doctor, nu îmi dați ceva și pentru constipație? Așa de rău mă supără și să știți că mănânc multe fibre. Nu e de la asta.

– Eu nu vă pot zice de ce nu aveți scaun. Trebuie să mergeți la specialist, la gastroenterolog. Să vadă de ce anume aveți probleme, să vă verifice. Și el știe cum e mai bine să vă tratați.

– Am luat de la farmacie produsul X. Oare e bun?

– Vă repet, nu eu pot spune asta, trebuie să mergeți la specialist. Dacă se ascunde ceva în spatele constipației? Dacă luați doar simtomatic un laxativ se poate ascunde o problemă mai gravă. Vă dau trimitere să mergeți la specialist.

Dacă vi se întâmplă să primiți indicații de la un medic pentru o boală complet diferită față de competența acestuia, ar trebui să ridicați un semn de întrebare. Nu zic că medicul nu are dreptate, sau că tratamentul prescris nu e bun. Spun doar că trebuie ridicat un semn de întrebare și trebuie verificat până a capăt dacă conduita este bună. Sunt și excepții de la regula asta, cum e la afecțiuni ușoare fără risc vital. De exemplu să primiți paracetamol dacă sunteți răciți, sau o cremă cu uree dacă aveți pielea foarte uscată este ok. Dar pentru orice ar putea să implice funcția unui organ sau care ar putea ascunde un cancer, ar trebui investigat și tratat de specialist. De exemplu durerile de burtă interpretate ca gastrită pot foarte bine să fie doar atât și e ușor de tratat în zilele noastre, dar ar putea ascunde un ulcer gastric. Orice medic se poate aventura să vă prescrie un inhibitor de pompa de protoni cum e omeprazolul și vă trec durerile. Ați fi mulțumit, nu? Mai mult, dacă după câteva luni revin durerile țineți minte tratamentul, îl repetați și sunteți fericiți că nu vă mai bateți capul cu doctorii… dar dacă după 2-3 ani descoperiți că aveți un ulcer gastric malign… pe cine veți da vina? Pe medic, chiar dacă o parte din responsabilitate e și a pacientului. E prea greu pentru mintea umană să își asume responsabilitatea pentru așa ceva, va căuta automat un țap ispășitor. Puteți da vina pe sistem și într-o măsură ați avea dreptate. Dar educația medicală e prea importantă să nu o avem. Și dacă nu avem un sistem de învățământ care să ofere minime cunoștiințe în această direcție riscăm să greșim grav. Riscăm să interpretăm ce citim pe internet după cum ne convine nouă sau după cine e mai convingător. Unde e știința aici?

Noi suntem 100% responsabili pentru viața noastră. Nimeni altcineva nu e. Pentru ce ne merge bine, pentru ce ne merge rău. Și o responsabilitate este educația. Dacă școala nu ne oferă suficientă, e responsabilitatea noastră să o suplinim. Într-un fel am decis să țin acest blog tocmai pentru că tema e aproape de inima mea, cred că maaaaarea majoritate a problemelor din ziua de astăzi s-ar rezolva dacă am avea o educație de calitate. Așa că vreau să împărtășesc din cunoștiințele mele într-un mod cât mai ușor de înțeles.